Traficul de Persoane

Voki

Click here to comment on this Voki.
Get a Voki now!

Count of Monte Cristo Trailer

Contele de Monte - Cristo de Alexandre Dumas, carte vs film

Recenzia Cartii

Contele de Monte Cristo este una dintre cele mai captivante carti pe care le-am citit si, fara indoiala, unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Alexandre Dumas. Este genul de carte care speri sa nu se mai termine.

Actiunea cartii incepe odata cu intoarcerea in Marsilia a tanarului marinar Edmond Dantes. Ambitios, provenind dintr-o familie saraca si sustinut de capitanul corabiei din al carui echipaj facea parte, Dantes este avansat, iar aceasta bucurie ii este amplificata de gandul revederii tatalui si a logodnicei sale, Mercedes. Dar aceasta bucurie nu dureaza mult timp, fiindca “prietenul” sau il denunta ca fiind conspirator Bonapartist (“calitate” pe care o obtinuse fara voia sa); motivul acestei “tradari” este, pe de-o parte, frumoasa Mercedes, iar pe de alta parte, invidia lui Fernand pe succesul tanarului marinar.

Ca urmare a acestei tradari Dantes este pus sub acuzare si inchis pentru inalta tradare (fara ca el sa cunoasca acuza ce i se aduce), urmand sa isi petreaca urmatorii 18 ani in Castelul D’If, situat pe o insula de pe coasta Marsiliei. Dupa multi ani de incarcerare, in care de abia reuseste sa isi pastreze mintea sanatoasa, Edmond il cunoaste pe Farria, un abate pe care toata lumea il crede nebun, si el prizonier pe aceeasi insula.

In ciuda diferentei de varsta, intre cei doi se leaga o prietenie stransa iar abatele ii transmite lui Dantes mare parte din cunostintele sale, de la lupta cu sabia pana la matematica si limbi straine. Fiind foarte bolnav, abatele moare in inchisoare, dar nu inainte de a ii indica lui Edmond locul in care se afla ascunsa o presupusa comoara, pe insula Montecristo.

Edmond Dantes reuseste intr-un mod spectaculos sa evadeze, ajunge pe insula Montecristo si descopera cu uimire ca bogatiile abatelui Farria chiar exista. Recuperand comoara el se intoarce in Franta, atribuindu-si titlul si numele de Conte de Monte Cristo, hotarat sa se razbune pe cei ce i-au rapit 20 de ani din viata.

Odata ajuns in Marsilia el afla ca multe lucruri s-au schimbat: Mercedes are un copil si este maritata cu Fernand, iar restul persoanelor implicate, mai mult sau mai putin, in condamnarea sa au ajuns in pozitii foarte inalte, in timp ce tatal sau este mort de cativa ani (din cauza lipsei banilor). Aceste lucruri nu fac decat sa ii intareasca ura si sa ii alimenteze setea de razbunare, planurile sale devenind in anumite momente de-a dreptul sadice.

Chiar daca ideea razbunarii e destul de comuna, in acest roman ea capata o usoara tenta de obsesie. Desi Dantes are tot dreptul sa se razbune aceasta vendetta il transforma intr-un personaj fara mila, aproape lipsit de orice sentimente, in afara de cel al razbunarii. Mai exista totusi momente in care se pot observa sclipiri de bunatate, sau, mai degraba, de recunostinta vis-� -vis de persoanele care l-au ajutat, inainte sa fie inchis.

Una peste alta, un roman de cinci stele, care se citeste cu sufletul la gura si care surprinde in multe momente, in primul rand prin ingeniozitatea “contelui” si, in al doilea rand, prin ambitia si consecventa cu care acesta isi urmareste si realizeaza planurile.


Recenzia Filmului


Filmul "Contele de Monte Cristo" apărut pe marile ecrane în 2002, în regia lui Kevin Reynolds, este o extraordinară adaptare a romanului clasic de aventuri al lui Alexandre Dumas - iubitorii acestuia ar putea fi totuşi dezamăgiţi de numeroasele diferenţe faţă de carte. Un tânăr marinar, Edmond Dàntes (James Caviezel), logodit cu frumoasa Mercedes (Dagmara Dominczyk), este întemniţat pe nedrept pentru trădare; el reuşeşte să evadeze şi caută să se răzbune pe prietenul său cel mai bun, Fernand Mondego (Guy Pearce), care i-a înscenat totul. Filmul are o dimensiune morală şi chiar spirituală - este o poveste despre nedreptate şi răzbunare, care vorbeşte despre credinţa în Dumnezeu şi dreptatea divină. Această dimensiune este subliniată de inscripţia de pe zidul unei celule din închisoarea Château D'If, făcută de un prizonier anonim: "Dumnezeu îmi va face dreptate".

În închisoare, tânărul analfabet Edmond Dàntes întâlneşte un erudit preot în vârstă, Abatele Faria (Richard Harris, ce a jucat ultima oară în Harry Potter), care se află de mult timp în închisoare, şi care îi împărtăşeşte cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru a se infiltra în societatea celor care i-au făcut nedreptatea şi a se răzbuna. Atunci când Dàntes îşi pierde credinţa în timpul perioadei lungi petrecute în închisoare, şi nu îşi mai doreşte decât răzbunarea, mentorul său dă acestui fapt o perspicace notă teologică: "Poate că gândurile tale de răzbunare au servit la scopul lui Dumnezeu de a te ţine în viaţă în toţi aceşti ani". Dàntes protestează spunând că nu mai crede în Dumnezeu, dar preotul îi răspunde liniştit: "Nu contează; el crede în tine".

Reuşind să evadeze, înarmat cu cunoştinţele enciclopedice dobândite de la Abatele Faria - precum şi cu fabuloase bogăţii dintr-o comoară căutată de mulţi - Dàntes devine impunătorul şi puternicul Conte de Monte Cristo, capabil să aducă nenorocire sau fericire după placul său. Reinventat în film, faţă de romanul lui Alexandre Dumas, Contele de Monte Cristo rămâne un personaj dominant, calculat, dar mult mai uman; obsedat de ură şi de a-şi lua revanşa, el nu poate totuşi să ignore graniţa dintre dreptate şi răzbunare. Chiar şi servitorul său loial, Jacopo, interpretat cu o notă comică de Luis Guzmán, este o voce a raţiunii, punând sub semnul întrebării planurile de răzbunare ale lui Monte Cristo. Şi în timp ce Contele din roman nu are nici o dificultate în a împăca credinţa sa în Dumnezeu cu campania sa de răzbunare, cel din film este conştient de dilema morală care i se ridică, şi de faptul că mărturisirea sa ateistă este o apărare imperfectă.

Lupta lui Dàntes se dă la un moment dat şi între iubire şi răzbunare. Nu îi este nici lui prea clar care este mai importantă pentru el, dar se pare că Providenţa divină îi este alături - întâmplător ochii îi cad pe o frescă cu încoronarea Preasfintei Fecioare - şi sunt limite pe care nu va avea ocazia să le treacă. Dacă este evident cum şi-a pierdut Dàntes credinţa, nu este la fel de clar felul în care şi-o recâştigă în final. Poate că s-a decis pur şi simplu să creadă din nou în Dumnezeu pentru că, triumfând asupra duşmanilor săi, nu mai are nevoie de scuze pentru setea sa de răzbunare.

10 filme ecranizate dipa filme

1.Codul lui Da Vinci de Dan Brown
2.Mizerabilii de Victor Hugo
3.Memoriile unei gheise de Arthur Golden
4.Contele de Monte Cristo de Alexandre Dumas
5.Stapanul inelelor de Jude Fisher
6.Romeo si Julieta de William Shakespeare
7.Harry Potter de J.K. Rowling
8.Ion de Liviu Rebrfeanu
9.Cel mai iubit dintre pamanteni de Marin Preda
10.Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi de Camil Petrescu

Cartea neagra de Orhan Pamuk

Orhan Pamuk (n.1952) este cel mai cunoscut si, totodata, cel mai controversat scriitor turc contemporan, asumat de intreaga Europa ca una dintre cele mai valoroase si mai originale voci ale ultimilor ani, operele sale fiind traduse in peste 40 de limbi si publicate in peste 100 de tari.
Multe carti i-au adus premii, printre care si premiul Nobel ca o rasplata pentru talentul de a darui oamenilor bucuria de a citi literatura de calitate.
“Cartea neagra” este un roman arabesc compus din povesti ireale, vise, amintiri si umor absurd.
.
Povestea noastra incepe in Istambul , unde, un avocat pe nume Galip se alarmeaza in momentul in care sotia sa, Rüya, si fratele vitreg al acesteia, Celâl, dispar.
Pornind in cautarea lor, Galip ajunge sa-I preia identitatea lui Celâl, si, in acelasi timp si rubric din ziarul la care acesta lucra
Pe parcursul romanului, Galip se intalneste cu o fosta colega de scoala a carei obsesie fusese mereu personalitatea Rüyei, dar, in acelasi timp acesta ajunge sa se confrunte cu o serie de telefoane enigmatice din partea unui barbat care ameninta cu uciderea lui Celâl, facandu-se vinovat de implicarea unei lovituri de stat militare.
Cautarea barbatului ajunge la apogeu cu doua asasinate, dupa ce autorul face o mica cercetare in lumea mai putin cunoscuta cititorilor, a unui oras ce se caracterizeaza prin cultura orientala.

In ceea ce priveste cartea, ce m-a atras a fost autorul, iar apoi recenzia cartii gasita pe coperta acesteia.
Practic, nu mi-am imaginat niciodata ca o persoana de origine turca poate crea o asemenea poveste, cu atat mai putin sa i se acorde Premiul Nobel pentru literatura. Cu toate ca nu obisnuiesc sa citesc romane arabesti, recunosc ca fiecare scriitor are talentul sau, iar in cazul de fata, cu cat am intrat mai adanc in continutul cartii,cu atat am ramas mai impresionata de modul de viata al personajelor. Istoria moderna a Turciei, captivantul Istambul, povestea de dragoste a personajului principal marcata de cautarea persoanei iubite, asasinate si tot felul de intamplari fericite sau mai putin fericite se regasesc intr-o carte de 600 de pagini, care, desi cere multa atentie si mai ales multa rabdare, merita orice efort.
In literatura, Premiul Nobel nu se acorda oricui. Trebuie mult talent, acel har de care nu multi au parte si multa intuitie. Cartea are acea intuitie, acel “ceva” care te tine aproape de ea pana la sfarsit.



Prima declaraţie a lui Orhan Pamuk după primirea Nobelului pentru literatură

„Am primit vestea decernării Premiului Nobel în zori, la telefon. Eram în pat, la New York. Era atât de întuneric, încât am crezut că sunt în toiul nopţii. A sunat telefonul şi la capătul firului se afla Sarah Chalfant, de la Agenţia Literară Wylie, care mi-a dat de ştire că la biroul din Londra al agenţiei tocmai sosise vestea acordării premiului. Mi-a spus că Secretarul Academiei Suedeze, Horace Engdahl, avea să mă sune curând – lucru care s-a şi întâmplat un minut mai târziu; acesta m-a înştiinţat că primisem Premiul Nobel şi că urma să dea un comunicat de presă în trei minute. M-a întrebat dacă accept premiul. L-am acceptat cu bucurie – în primul rând, ca pe un omagiu adus limbii şi culturii turce, cărora le aparţin; şi în al doilea rând, pentru mine personal. L-am primit cu gratitudine, ca dovadă supremă a recunoaşterii celor treizeci şi doi de ani pe care i-am dedicat cu umilinţă artei romanului”. (12 octombrie, New York)